POTECUŢA MEA DINTRE FLORI
de Eugen Jianu
În fata casei noastre din sat, bunica îşi are grădiniţa ei de flori felurite. Din cele mai mari şi din cele mai mici, mai ţanţoşe şi mai sfioase, în toate culorile curcubeului. Vara, când sunt şi eu la bunica, o ajut să le plivească, să le sape, să le ude. Neîngrijite, florile s-ar ofili şi ar muri fiind năpădite de buruieni.
Bunica şi-a orînduit florile în straturi despărţite prin potecuţe tivite cu iarbă mătăsoasă. Mi-a cumpărat şi mie o săpăligă mai mică, o lopăţică şi o grebluţă şi mi-a dat o potecuţă a mea, între două straturi pe care să le îngrijesc eu. Aşa i-am şi zis: „Potecuţa mea dintre flori!"
În treaba aceasta, care nu era deloc uşoară şi pe care trebuia să o fac cu multă luare aminte ca să nu rănesc florile, mi-am luat şi două ajutoare: pe Ursulică şi pe Iepurică; sunt ei de pluş, dar mi-a spus mie bunicul, că şi lor le place, şi încă tare mult, acolo, la ei în pădure, iarba fragedă. Aşa că îi aşez pe potecuţă, le arăt cât au voie să ronţăie, iar eu şi bunica, plivim.
Din când în când îi întreb:
— Nu-i aşa că e bine să stai şi să priveşti ronţăind iarbă? Ei, vă las eu acum aşa fiindcă sunteţi mici, dar când o să creşteţi, am să vă pun la treabă!
Ursulică şi Iepurică stau cuminţi, nu calcă şi nu rup iarba şi-mi promit că aşa au să facă. Altfel au să rămână închişi în odaie, în raftul cu jucării.
Şi, fireşte, acolo nu e atâta de bine ca în grădina de flori a bunicii, pe potecuţa mea.
