Moș Viscol si Primăvara
de Victor Eftimiu
Părinții mei erau oameni săraci. Tata era pădurar. Multe s-au mai schimbat de atunci. Nici
din pădure n-a mai rămas ce era odată.
Într-o zi de iarnă,
pe înserate, nu știu
ce treabă
aveau prin sat, că
taica și măicuța
plecară de acasă, lăsându-mă singur cu bunica. Eu parcă aveam o presimțire,
mi-era frică
să nu-i apuce viscolul
pe drum. Greu îmi venea să-i
văd plecând! Și mi-a ieșit
dreptatea! N-apucaseră
ei bine să
ajungă în vale , că odată
s-a pornit vifornița.
Nu se mai vedea luminiță.
Zăpada cădea din cer parcă o zvârlea cineva cu lopata. Văzduhul era numai răbufneli de vânt și vărtejuri.
Tremuram tot. Așa
ceva nu mai văzusem.
Nici bunica n-apucase așa
ceva, cât era dumneaei de bătrână.
-Cât sunt eu de bătrână , n-am apucat așa ceva! Și
doar ne aflam la sfârșitul
iernii, nu în toiul ei, în alți
ani pe vremea asta mirosea a primăvară!
Bunica începu să-mi
spună basme, doar m-o
adormi, doar mi-o trece grija de părinți. Dar mie numai de somn nu-mi ardea. Zic:
-De ce s-apucară
să plece tocmai acum ,
bunicuțo?
-Or fi având treabă...Știu ei ce știu!...
-Cum o să
mai vie înapoi pe așa
o vreme?
-Lasă, nu le duce tu grija!
O să doarmă la vreo rudă
din sat. Și
mâine , când se va potoli urgia, ai să-i
vezi acasă
pe nepusă
masă!
Îmi venea să
plâng. Îmi înghițeam
lacrimile și
sughițurile. Bunica mai
punea câte un lemn pe foc, să
mă uit cum s-aprinde și trosnește
și să-mi treacă
spaima. Aș!
Eu tot la fereastră alergam.
Crivățul se răsucea prin horn. Afară pară
fluierau o mie de hornuri. Pe urmă,
n-am avut încotro și
m-am culcat. Nu puteam să
ațipesc. Bunica adormise
și se întrecea la sforăit cu viforul. Încet-încet , tot auzind-o cum
suflă și sforăie,
m-a prins și
pe mine somnul. Am început să
visez. Mi s-a părut
că bate cineva la ușă. Un glas de femeie se tânguia pe afară:
-Deschide-ți,
oameni buni! Deschide-ți
că vine să mă
ia Moș Viscol!
Rugămințile eise amestecau cu un clinchet de zurgălăi.
Întâi departe, pe urmă
tot mai apropiat. Venea Moș
Viscol în sanie de gheață,
trasă de doi cai de abur
înghețat. Iar zurgălăii
erau țurțurii care se ciocneau unul de altul.
Și iar se tânguia
glasul de la ușă:
-Deschideți
oameni buni, că
dacă nu, am să mă
sfârșesc la pragul vostru.
M-am trezit să-i
deschid. A intrat o femeie tânără și
frumoasă,
cu părul lung de aur,
împletit cu flori. Brațele
îi erau încărcate
cu ramuri verzi.
-Cine ești?zână dragă,
am întrebat-o plin de uimire.
-Primăvara!îmi răspunse ea. Am văzut
bordeiul ăstași am venit să
mă adapostesc, să mă
ascund! Moș
Viscol aleargă
după mine, să mă
prindă și să
mă închidă în peștera
lui din minți,
să nu mai viu niciodată pe pământ.
Rogu-te copilule, arată-mi
un ascunziș,
până o trece primijdia.
Am luat-o de mână și am dus-o într-un coșar întunecat, lipit de bordei. N-apucasem bine
să ațipesc și
mă pomenii că bate cineva la ușă, o zgâlțâie
gata să o scoată din țâțâni. Duduia mereu. Un glas gros porunci:
-Deschide!
-Cine ești?
Ce vrei?
-Asta nu-i treaba ta! Deschide, că
de nu , odată
suflu și zboară acoperișul,
cu tine cu tot!
Acoperiul n-a zburat, dar a zburat ușa.
M-am pomenit cu Moș
Viscol în bordei. Se uita în toate părțile.
-Unde e?
-Cine să
fie?
-Știi tu cine!
-Ba nu știu
deloc.
-Mă, nu te mai preface!
Mie-mi miroase a primăvară. Unde ai ascuns-o?
-Ia lasă-mă-n pace , moșule,
că mie somn!
-Ți-e somn hai? Stai că-ți
arăt eu ție acum! O să
vie haita mea de lupi, să
te-nțelegi cu ei, cu mine văd că
nu vrei să
te-nțelegi!
Nu isprăvise
vorba bine moșul,
că odată auzii niște
lătrături.
Ce-mi văzură ochii?Câțiva
lupi se ridicaseră-n
două picioare, la
ferestruica bordeiului și
se uitau la mine cu niște
scântei galbene deasupra botului; îmi arătau
dinții ascuțiți
și cântau:
“Ham! Ham! Ham! Ia seama bine
Că va fi amar de tine!
Pe Moș Viscol să-l asculți
Că suntem aicea mulți!”
Lupii se dăduseră jos , apoi începuseră să
se arate iar, tot unul câte unul. Cântau , se lăsau
la pământ, și altul răsărea la ferastră.
Întâi, s-a ivit unul mare, cât un urs și
cânta așa:
“Eu sunt lupul cel bătrân
Cel mai mare, mai hapsân
Vin din codrul cel adânc,
Sunt flămând,
vreau să
mănânc!”
Pe urmă a venit o lupoaică:
“Ham! Ham! Ham! Mâncate-ar maica
Am venit și
eu lupoaica
Vreau să
stau lângă
focșor!
Fă-mi și mie un locșor!”
După lupoaică iacă și n pi de lup:
“Eu sunt lupul cel mai mic
Nu sunt mare, sunt pitic,
Dințișorii mi-au crescut
Vino-ncoa să
te sărut!”
Pe urmă se ridicau toți laolaltă,
își puneau labele pe
fereastră,
se uitau la mine și
cântau:
-Ham! Ham! Ham! Ia seama bine.
Văzându-mă în primejdie, Primăvara a ieșit
deodată din ascunzătoare.
-Uite-mă
Viscole! Ce poftești?
-Să vii cu mine în sanie,
să te duc în munți, să
te ascund în peșteră, să
mă lași în pace! De când e lumea lume, te ții de capul meu! N-apuc să mă
așez bine pe case și pe câmpii, pe livezi și pe ogoare, și
odată mă pomenesc cu tine, cu soarele și cu vântul cald, îmi zvântați zăpada,
îmi luați
împărăția pământului!
-Zăpada e făcută
să intre în pământ, să
topească
semințele, să dea omului hrana cea de toate zilele! Îi răspunse Primăvara.
Tu le ții pe toate înghețate, drumurile înfundate, apele înlănțuite...
Ascultă-le cum gem sub
acoperișuri
de gheață!
-Ia auzi vorbă!
Râse Moș
Viscol. Să
poftească
soarele să
se arate, că
odată îl trimit pe fratele
meu, Gerilă,
să-l înghețe!
-Nu te mai lăuda
atâta ,moșule,
îi spuse Primăvara.
Ți-a trecut vremea! E
rândul meu acum! Nu vezi că
abia te-ai apropiat de foc și-ai
început să
te topești?
Da când s-o ivi soarele? Și
primăvara, legănând o ramură
înflorită
în jurul capului moșneagului
, spunea un descântec pe care eu nu-l înțelegeam.
Dar vraja acelui cântecse simți
numaidecât. Pe obrajii lui Moș
Viscol începeau să
se scurgă
broboade de apă.
-Aoleu, se sperie el, trecându-și
mâna pe frunte, pe piept. A-nceput să-mi
plouă din barbă! Mi s-a topit barba! Aoleu, am început să mă
topesc! M-am topit!
Și , pe când vorbea, Moș Viscol porni să
se moaie, să
se moaie, să
se prefacă
în șiroaie de apă, apoi în aburi care se strecurau pe horn,
sus, spre cerul care se însenina. Fereastra se deschise singură și
Primăvara se înălță
ușor, ca un fluture uriaș și
zbură... zbură departe, până
nu se mai văzu.
Un ciripit de păsărele porni din toate părțile,
apele gâlgâiau vesel, iar vântul cald intra pe fereastră și
aducea miros de viorele și
de cireș
înflorit...
Și m-am deșteptat, m-am frecat la ochi, m-am uitat în
jurul meu și
am văzut iar bordeiul
nostru, focul stins în vatră.
Mi-a părut rău că
nu mai vedeam Primăvara
lângă mine. Tare îmi părea rău
! cât pe-aci să
plâng. Afară
vifornița
se potolise. Bunica se sculase de mult și
robotea prin casă
încet, ca să
nu mă trezească. Mare mi-a fost bucuria când am auzit pe afară glasul drag al părinților,
se întorceau din sat veseli, își
scuturau opincile de zăpadă și
mă strigau pe nume și râdeau.
Veneau cu traista plină
de bunătăți.
Le-am ieșit
înainte bătând
din palme și
strigând:
-Bine ai venit, tăticule!
Mămico, bine ai venit!
Dacă v-ați întors voi acasă, a venit și
primăvara!
Mă luară în brațe
și mă sărutară pe amândoi obrajii.
Parcă nici nu trecuse
viscolul prin bordeiul nostru!
Pe ușa deschisă venea miros de ape dezghețate, de zăpadă topită
în soarele argintiu... Adieri calde , încercate de toate miresmele primăverii năvăleau de pretutindeni, în vreme ce răsuna cel dintâi cântec de pițigoi...