Prietenele mele, pasarelele !

 Dragi parinti,
Primavara ne aduce bucurie, speranta, culoare si nu in ultimul rand privilegiul de a asculta din nou ciripitul pasarelelor, care se intorc nerabdatoare la noi in tara.
Copiii iubesc pasarile, fiecare ar dori sa poata sa mangaie o mica pasare, sa o hraneasca, sa fie aproape de ea.
Proiectul nostru,  "Prietenele mele, pasarelele!" isi propune sensibilizarea copiilor in privinta comportamentului fata de micile pasarele, cunoasterea de catre copii a importantei pe care o au pasarile pentru mediul inconjurator. 
Copiii vor propune solutii pentru protejarea pasarelelor, vor scrie indemnuri pentru parinti si comunitate, vor invata cantecele, poezii, vor audia laegende si povestioare despre pasari.
Proiectul se va incheia printr-un concurs, "Cea mai frumoasa casuta pentru pasarele" - marcand Ziua Internationala a Pasarilor - 1 aprilie.
Va rugam sa confectionati o casuta pentru pasarele din diferite materiale refolosibile pe care o aduceti la gradinita in cursul saptamanii.
De asemenea aduceti la gradinita: calendare, imagini cu pasarele, crengute,paie, lut si pietricele pentru  a confectiona cuiburi, si o cutie goala de lapte (pentru a confectiona casute in clasa).

VA MULTUMIM !

Mos Viscol si Primavara

Moș Viscol si Primăvara

de Victor Eftimiu


Părinții mei erau oameni săraci. Tata era pădurar. Multe s-au mai schimbat de atunci. Nici din pădure n-a mai rămas ce era odată. Într-o zi de iarnă, pe înserate, nu știu ce treabă aveau prin sat, că taica și măicuța plecară de acasă, lăsându-mă singur cu bunica. Eu parcă aveam o presimțire, mi-era frică să nu-i apuce viscolul pe drum. Greu îmi venea să-i văd plecând! Și mi-a ieșit dreptatea! N-apucaseră ei bine să ajungă în vale , că odată s-a pornit vifornița. Nu se mai vedea luminiță. Zăpada cădea din cer parcă o zvârlea cineva cu lopata. Văzduhul era numai răbufneli de vânt și vărtejuri. Tremuram tot. Așa ceva nu mai văzusem. Nici bunica n-apucase așa ceva, cât era dumneaei de bătrână.
-Cât sunt eu de bătrână , n-am apucat așa ceva! Și doar ne aflam la sfârșitul iernii, nu în toiul ei, în alți ani pe vremea asta mirosea a primăvară!
Bunica începu să-mi spună basme, doar m-o adormi, doar mi-o trece grija de părinți. Dar mie numai de somn nu-mi ardea. Zic:
-De ce s-apucară să plece tocmai acum , bunicuțo?
-Or fi având treabă...Știu ei ce știu!...
-Cum o să mai vie înapoi pe așa o vreme?
-Lasă, nu le duce tu grija! O să doarmă la vreo rudă din sat. Și mâine , când se va potoli urgia, ai să-i vezi acasă pe nepusă masă!
Îmi venea să plâng. Îmi înghițeam lacrimile și sughițurile. Bunica mai punea câte un lemn pe foc, să mă uit cum s-aprinde și trosnește și să-mi treacă spaima. Aș! Eu tot la fereastră alergam. Crivățul se răsucea prin horn. Afară pară fluierau o mie de hornuri. Pe urmă, n-am avut încotro și m-am culcat. Nu puteam să ațipesc. Bunica adormise și se întrecea la sforăit cu viforul. Încet-încet , tot auzind-o cum suflă și sforăie, m-a prins și pe mine somnul. Am început să visez. Mi s-a părut că bate cineva la ușă. Un glas de femeie se tânguia pe afară:
-Deschide-ți, oameni buni! Deschide-ți că vine să mă ia Moș Viscol!
Rugămințile eise amestecau cu un clinchet de zurgălăi. Întâi departe, pe urmă tot mai apropiat. Venea Moș Viscol în sanie de gheață, trasă de doi cai de abur înghețat. Iar zurgălăii erau țurțurii care se ciocneau unul de altul.
Și iar se tânguia glasul de la ușă:
-Deschideți oameni buni, că dacă nu, am să mă sfârșesc la pragul vostru.
M-am trezit să-i deschid. A intrat o femeie tânără și frumoasă, cu părul lung de aur, împletit cu flori. Brațele îi erau încărcate cu ramuri verzi.
-Cine ești?zână dragă, am întrebat-o plin de uimire.
-Primăvara!îmi răspunse ea. Am văzut bordeiul ăstași am venit să mă adapostesc, să mă ascund! Moș Viscol aleargă după mine, să mă prindă și să mă închidă în peștera lui din minți, să nu mai viu niciodată pe pământ. Rogu-te copilule, arată-mi un ascunziș, până o trece primijdia.
Am luat-o de mână și am dus-o într-un coșar întunecat, lipit de bordei. N-apucasem bine să ațipesc și mă pomenii că bate cineva la ușă, o zgâlțâie gata să o scoată din țâțâni. Duduia mereu. Un glas gros porunci:
-Deschide!
-Cine ești? Ce vrei?
-Asta nu-i treaba ta! Deschide, că de nu , odată suflu și zboară acoperișul, cu tine cu tot!
Acoperiul n-a zburat, dar a zburat ușa. M-am pomenit cu Moș Viscol în bordei. Se uita în toate părțile.
-Unde e?
-Cine să fie?
-Știi tu cine!
-Ba nu știu deloc.
-Mă, nu te mai preface! Mie-mi miroase a primăvară. Unde ai ascuns-o?
-Ia lasă-mă-n pace , moșule, că mie somn!
-Ți-e somn hai? Stai că-ți arăt eu ție acum! O să vie haita mea de lupi, să te-nțelegi cu ei, cu mine văd că nu vrei să te-nțelegi!
Nu isprăvise vorba bine moșul, că odată auzii niște lătrături.
Ce-mi văzură ochii?Câțiva lupi se ridicaseră-n două picioare, la ferestruica bordeiului și se uitau la mine cu niște scântei galbene deasupra botului; îmi arătau dinții ascuțiți și cântau:
“Ham! Ham! Ham! Ia seama bine
Că va fi amar de tine!
Pe Moș Viscol să-l asculți
Că suntem aicea mulți!”
Lupii se dăduseră jos , apoi începuseră să se arate iar, tot unul câte unul. Cântau , se lăsau la pământ, și altul răsărea la ferastră.
Întâi, s-a ivit unul mare, cât un urs și cânta așa:
“Eu sunt lupul cel bătrân
Cel mai mare, mai hapsân
Vin din codrul cel adânc,
Sunt flămând, vreau să mănânc!”
Pe urmă a venit o lupoaică:
“Ham! Ham! Ham! Mâncate-ar maica
Am venit și eu lupoaica
Vreau să stau lângă focșor!
Fă-mi și mie un locșor!”
După lupoaică iacă și n pi de lup:
“Eu sunt lupul cel mai mic
Nu sunt mare, sunt pitic,
Dințișorii mi-au crescut
Vino-ncoa să te sărut!”
Pe urmă se ridicau toți laolaltă, își puneau labele pe fereastră, se uitau la mine și cântau:
-Ham! Ham! Ham! Ia seama bine.
Văzându-mă în primejdie, Primăvara a ieșit deodată din ascunzătoare.
-Uite-mă Viscole! Ce poftești?
-Să vii cu mine în sanie, să te duc în munți, să te ascund în peșteră, să mă lași în pace! De când e lumea lume, te ții de capul meu! N-apuc să mă așez bine pe case și pe câmpii, pe livezi și pe ogoare, și odată mă pomenesc cu tine, cu soarele și cu vântul cald, îmi zvântați zăpada, îmi luați împărăția pământului!
-Zăpada e făcută să intre în pământ, să topească semințele, să dea omului hrana cea de toate zilele! Îi răspunse Primăvara. Tu le ții pe toate înghețate, drumurile înfundate, apele înlănțuite... Ascultă-le cum gem sub acoperișuri de gheață!
-Ia auzi vorbă! Râse Moș Viscol. Să poftească soarele să se arate, că odată îl trimit pe fratele meu, Gerilă, să-l înghețe!
-Nu te mai lăuda atâta ,moșule, îi spuse Primăvara. Ți-a trecut vremea! E rândul meu acum! Nu vezi că abia te-ai apropiat de foc și-ai început să te topești? Da când s-o ivi soarele? Și primăvara, legănând o ramură înflorită în jurul capului moșneagului , spunea un descântec pe care eu nu-l înțelegeam. Dar vraja acelui cântecse simți numaidecât. Pe obrajii lui Moș Viscol începeau să se scurgă broboade de apă.
-Aoleu, se sperie el, trecându-și mâna pe frunte, pe piept. A-nceput să-mi plouă din barbă! Mi s-a topit barba! Aoleu, am început să mă topesc! M-am topit!
Și , pe când vorbea, Moș Viscol porni să se moaie, să se moaie, să se prefacă în șiroaie de apă, apoi în aburi care se strecurau pe horn, sus, spre cerul care se însenina. Fereastra se deschise singură și Primăvara se înălță ușor, ca un fluture uriaș și zbură... zbură departe, până nu se mai văzu. Un ciripit de păsărele porni din toate părțile, apele gâlgâiau vesel, iar vântul cald intra pe fereastră și aducea miros de viorele și de cireș înflorit...
Și m-am deșteptat, m-am frecat la ochi, m-am uitat în jurul meu și am văzut iar bordeiul nostru, focul stins în vatră. Mi-a părut rău că nu mai vedeam Primăvara lângă mine. Tare îmi părea rău ! cât pe-aci să plâng. Afară vifornița se potolise. Bunica se sculase de mult și robotea prin casă încet, ca să nu mă trezească. Mare mi-a fost bucuria când am auzit pe afară glasul drag al părinților, se întorceau din sat veseli, își scuturau opincile de zăpadă și mă strigau pe nume și râdeau.
Veneau cu traista plină de bunătăți.
Le-am ieșit înainte bătând din palme și strigând:
-Bine ai venit, tăticule! Mămico, bine ai venit! Dacă v-ați întors voi acasă, a venit și primăvara!
Mă luară în brațe și mă sărutară pe amândoi obrajii.
Parcă nici nu trecuse viscolul prin bordeiul nostru!
Pe ușa deschisă venea miros de ape dezghețate, de zăpadă topită în soarele argintiu... Adieri calde , încercate de toate miresmele primăverii năvăleau de pretutindeni, în vreme ce răsuna cel dintâi cântec de pițigoi...